Camera oglinzilor

            Era întuneric. Prin gratiile ferestrei mai pătrundea în răstimpuri zgomotul grav al nopţii. Pe creanga stejarului de vis-a-vis, ochiul sferic al unei bufniţe privea undeva spre nesfârşit. Oare unde? Măcar ea de-ar ştii…Frunzele negre de plop care se înălţau înfiorător spre cer, vibrând auditiv şi rece în brizele nopţii, făceau să pălească în tablou incandescenţa celor câteva stele cutezătoare. Şi totuşi, împărăţia neluminii altcineva o stăpânea: luna, luna plină, întinzându-şi omniscienţa spre frontierele vieţii şi lumii pământeşti prin chipul ei pietros, parcă acoperit cu lava altui Vezuviu.               

             Camera oglinzilor strălucea…dar sclipirea ei nu însemna lumină, ci întuneric.Părea o carte a atotcunoaşterii, pătată cu cerneală permanentă. În mijlocul labirintului, pe coviltirul rece,stătea Ea, rânjind nebun cu ochii mari şi debitând ceva neînţeles. Îi fugea peste tot privirea, chiar dacă prin mantaua translucidă nu întrezărea aproape nimic. Ceva o făcea fericită…Ar fi dansat. Părul negru, ciufulit, atârna în valuri imperfecte peste umeri :oglinzile nu-i spuneau să se pieptăne.Rochia ei gri, fonosită, cu pete de cenuşă în răspăr, se prăfui şi mai multe de pe podeaua nemăturată: oglinzile se făceau că nu văd. Chipul ei palid, cu ochii înroşiţi şi nişte urme lucioase pe obraji se transformau uşor-uşor , ca urmare a surâsului său impus. În beznă, oglinzile, purele şi sincerele oglinzi, o minţeau. Ea, naivă, le credea, le adora, le iubea.                    

               Înălţarea lentă şi molcomă a lunii, în rătăcirea ei printre ramuri de copaci, atinsese învingător apogeul. Îşi răsfira acum, magnific, strălucirea în cele patru zări.Ah, ce splendidă era! Bătu miezul nopţii undeva departe- în vreo catedrală sau poate în vreun cimitir de prin prejur. Acum, prin gratiile ruginite intra ascuţit lumina. Abia atinse cu vârful fasciculului suprafaţa lucioasă şi reversibilă, că se şi reflectă energic în toate celelalte din jur.

                   Sala se lumină. Oglinzile îşi recăpătară firea diurnă- au renunţat la păcatul minciunii, provocat ori de noapte, ori de bufniţa ce îşi urma trilul înţelept cu influenţe diavoleşti. Era lumină. Fata se sperie.Ochii-i abia vindecaţi de cearcănele lacrimilor îşi porniră din nou plânsul nevralgic. Se vedea peste tot. Ura. Ura asta mai mult decât orice, încât ajunsese să confunde adevărul cu minciuna. În mintea ei, oglinzile se răzbunau amăgind-o, refuzând să o arate aşa cum ea e de fapt…De ce să se răzbune? Ce le-a făcut ea lor?              

           Căută alert în jur o salvare. Degeaba. Detaliile imperfecţiunii umpleau totul. Ar fi răcnit. Nu o ţineau corzile vocale.Mişcarea impetuoasă a pupilelor ei negre, după o agitaţie de nanosecunde, se opri vulgar prin încordarea pleoapelor apoase. Capul şi-l strânse în braţe.

                  Refuză să mai deschidă ochii până noaptea următoare.

 

 

Photo by Francesca Woodman

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s