Strada amintirilor

 

An-tan-te-di

Cum era…an-tan-te  di-ze, cum naiba era ?!

Îmi aruncam pașii în față, urmărindu-i atent, de parca cineva ar aștepta să calc linia șotronului.  An-tan-te. Di-ze… Îmi privesc vârful pantofilor. N-aș putea sări șotronul cu tocurile astea… Cotesc. În urma mea rămâne o gașcă de vagabonți pe banca din intersecție, pe care de altfel  stăteam cu toții înainte. Cine e, cine e? Aud vag în urmă. Rânjesc. Un glas ascuțit, mai mult sau mai putin masculin, imi pronunță numele.  Bunăăăă!  Mă întorc.  Bună și țieee!  Fusesem colegi de bancă în I-IV. Era înconjurat de încă vreo cinci pe care îi știam din vedere, dar nu le aflasem niciodată numele. Nici nu prea mi-am dat interesul, sincer acum. Urmează un schimb de replici seci, care ating subiecte clișeice despre ce-am făcut în ultima perioadă, mai știi acum nu știu câți ani…și nimicuri cotidiene ca vremea sau TVA-ul la benzină. Erau 20 de metri între noi. Nu ne-am obosit să ne apropiem. Dar eram fascinată de grupul lor de ,,prieteni de beție” care rezista de mai bine de un deceniu. Deveneam și ușor nostalgică. Nu îi puteam suferi înainte, și totuși stăteam cu toții acolo. Eu și ceilalți 10 inși  pe care nu i-am mai văzut de câțiva ani.

Realizez că  tărăgănez. Mai mult răspund la întrebări decât să discut. Ciudat, nu îmi vine nici să-mi întorc subtil călcâiele în semn de  ,,dacă nu taci acum, riști să vorbești singur”.Nu știu dacă ați observat,dar majoritatea vagabonților au un talent aparte de a încerca să fie altcineva și să se ridice la anumite standarde până pari tu ciudatul care nu își găsește ceva de făcut. Poartă-te amabil, se vor purta la fel. Fă o glumă despre cineva(nu ceva, ci cineva) și or să râdă, cât de seacă ar fi ea. S-ar crede superiori. Consideră-i intelegienți, și o să încerce să nu te dezamăgească în niciun fel. Deși cel mai probabil îi vor mai câte trage o înjurătură amicului de breaslă la vreo glumă deochiată sau replică ,,inteligentă”. Ceva ce-ar trebui să exprime:,, Taci, prostule, of, nu ai destul IQ pentru a face parte din acest grup elevat cu preocupări social-urbane”.  Le arunc un zâmbet sincer și grăbesc pașii.

Ceva e schimbat…Hmm, ce naiba îmi scapă?

Au asfaltat. Zâmbesc satisfăcut. Mi-aduc aminte de  zilele în care măzgăleam cu cretă tăbliile gardurilor…și alergam prin nisip, până ne juleam de tot genunchii. Acum au asfaltat…și au tăiat și copacii de pe marginea drumului. Nu mai e nici banca din fața porții. Oricum era prea înaltă să ajung la ea.

Dar ceva s-a schimbat…Cum naiba era până la urmă? An-tan-te. Di-ze-ma-ne-pe. Da, parca asa era!.Di-ze-ma-ne-co…co…

Să fie culoarea caselor? S-au modernizat bătrânii. Râd a compasiune. Mai nou au toți tablă pe case și pereți îmbrăcați în PVC. Dar ei au rămas la fel. Și câinii latră la fel. Și la fel se mișcă în vânt ușițele contoarelor de gaze lovite cu mingea la oină. A, uite, dunga de vopsea care ne era fileu! Mă mir că e încă aici. Și gardurile sunt toate la fel ca atunci. Și copiii aleargă exact cum alergam noi. Și cad ca noi. Și plâng… plâng cum plângeam noi. Mi-e dor de lacrimile alea ! Încă se împing unul pe altul, încă mai cad cu bicicleta și mânâncă înghețate vafe! Și încă îi ceartă babele…și îi amenință că nu le mai dau mingea din grădină. Noi ne făcusem odată sanie cu roți. O foloseam vara. Și mâncam în copaci vafe cu vișine. Sau zarzăre. Cred că fiecare generație are ceva specific ei.Noi eram Tinerii Titani. La propriu.

An-tan-te. Di-ze-ma-ne-pe. Di-ze-ma-ne-com-pa…

 

Și casa mea țin minte că , înainte semăna cu un vagon. Veranda lungă avea multe geamuri, așa, ca de compartiment. Azi nu prea mai aduce a tren. E doar o casă. Deși aș putea spune că mă poartă în multe locuri. Și că îmi dă sufletul unor controlori șpăgari. Îmi încordez pleaopele. E ca și cum am închis ochii pentru o clipire și toate s-au schimbat. Dar nimic precis. De parcă fiecare casă, fiecare bancă, fiecare pom amintesc o vreme idilică, înghițită de timp, iar eu sunt numai un supraviețuitor aruncat într-o gaură neagră a lui Cronos. Ca prințul din Tinerețe fără bătrânețe. E de-a dreptul cinic. În aer miroase a liliac alb, dar în grădină văd doar un ciot de trunchi care stă ca piatră de mormânt vechiului liliac. Poza din portofel are în fundal strada de acum 10 ani. Și-a păstrat toate detaliile,dar și-a îmbătrânit sau chiar ucis protagoniștii. Scaunul bătrânilor se leagănă încă.  Toate sunt la fel. Toate sunt exact la fel! Și simt că înnebunesc.

Oare ce s-a schimbat?

Se tot întreabă fetița pe tocuri de 10 cm, cu buze înroșite de sărut și ochi plânși din cauza unei inimi frânte în loc de genunchi juliți. Cu părul ei buclat, fără împletiturile bunicii, pășește bălăngănindu-și în mâna dreaptă  o geantă cu acte și rate. Mașina a parcat-o mai încolo. Ceva nu e cum era odată…ceva s-a schimbat.

 

An-tan-te. Di-ze-ma-ne-pe. Di-ze-ma-ne-com-pa-ne. An-tan-te.

 

 

 

Illustrations of Aykut Aydoğdu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s