Scrisoare unui artist anonim

Eu n-am să-mi dau viața pe nemurire, e prea riscant.

 

În ciuda draperiilor trase stângaci care deschideau subtil drumul luminii, mansarda casei bătrâneşti din Stan-Ştefan rămânea la fel de rece şi lugubră. Pereţii nevăruiţi şi sumbri erau însufleţiţi de un tablou cu ramă negricioasă, înfăţişând un tânăr brunet, cu ochi mari şi visători, îmbrăcat în uniformă de pionier care privea debusolat în nu ştiu unde. Irişii săi căprui păreau însă, discret, trişti, iar genele mari şi copilăroase, plânse.

Pe tavanul cojit, de un alb mizer, păianjenii îşi croiau triste mozaicuri, cuprinzând în crisalida lor cenuşie becul strâmb, spânzurat într-un fir de sârmă înfăşurată de trei ori cu nişte bandă adezivă de proastă calitate. Duşumeaua roasă de carii îşi schimbase culoare din grena într-un maro sângeriu din pricina stratului gros de praf. Covoarele lipseau. Doar un mic preş monocrom lucrat în război de vreo ţigancă vădană şi vândut la colţ de stradă pe un preţ infim se zărea mototolit şi aruncat lângă pragul uşii, îmbâcsit cu noroi sfărâmicios. Uşa vopsită în galben ieftin şi pal era încuiată de ani de zile , iar toate ferestrele închise ermetic , în afară de una, întredeschisă fără vreun rost şi uitată pe veci aşa. Paradoxal, patul era aranjat. Cearşaful său alb de sanatoriu oferea o senzaţie bolnăvicioasă şi infectă, iar plapuma neîmbrăcată, de un rozaliu decolorat, se încadra perfect în peisaj.

Mai ţii minte? Îţi aşezai capul pe perna aia din vată şi pene colţuroase şi priveai luna prin geamul pătat cu gândul la ea… Niciodată nu aveai somn. Uneori erai trist şi plângeai. Atunci scriai. Alteori, erai atât de fericit încât râdeai de unul singur prin întuneric. Iar asta, spuneai tu, îţi oferea şi mai multă inspiratie.  Ţi-ai pierdut nopţile la lumina lumânării de pe noptiera din lemn de cireş, înconjurată mai întâi de scrisori de dragoste, apoi de romane la mâna a doua, apoi de albume vechi, de medicamente, şi într-un final, de cărţi de rugăciuni. Și ți-ai pierdut nopţile căutându-ţi sufletul printre hârtii ce nu aveau să fie citite de nimeni, niciodată, ca un nebun  care lupta cu sine prin versuri, de parcă doar ele l-ar fi păstrat pe pământ.

Câteodată îţi era frig. Atunci te ghemuiai înfofolit sub pătura subţire şi, visător din fire, te încălzeai la flacăra acelor dorințe calde care-ţi încălzeau cămăruțele inimii. Sau alteori, pur şi simplu te visai lângă ea. Era de ajuns.

Nimeni nu te înţelegea. Şi nu te-ar fi putut înţelege… Gândurile tale erau diferite de ale celorlalţi. Când te răneai în războiul cotidian, te salva senzaţionalul, romanele în care te afundai, unde credeai că nimic nu te-ar fi doborât. Cum necum, ai învățat să înaintezi chiar dacă asta însemna să te târăşti. E adevărat, idealismul tău  nu se potrivea cu noroiul de care societatea nu s-ar fi sinchisit să se curețe…

Fericirea e umbra omului, va păşi mereu înaintea lui, dar niciodată nu îl va aştepta.

După acele nopţi, nu te trezeai obosit deloc. Nici trist. În fiecare rază de soare găseai o speranţă. Din fiecare gură de aer inspirai motivaţie, și parcă îţi zvâcneau tâmplele mai vivant când deschideai fereastra şi vedeai mişcare, oameni, viaţă. Schimbarea însemna victoria, iar oamenii  luptă mereu pentru victorie, deși de obicei nu prea știu care ar fi ea, și nici dacă au câștigat sau au pierdut.. Alergai, răbdai, te chinuiai, zâmbeai. Spuneai că nu banii contează, ceea ce  căutai nu s-ar fi putut cumpăra. 

Viaţa a fost o cursă , şi nu pentru că traiul ar fi fost greu, ci fiindcă aşteptările care te sufocau erau  de-așa natură încât nu te puteau satisface decât la limita minimului: supravieţuirea.
Barieră după barieră, salt după salt,  te-ai integrat cumva în lumea mult prea degenerată şi  încă nepregătită pentru spiritele libere care cerșeau dreptul la viață. Unii spuneau că ți-ai ridicat propriul soclu. Dar oamenii de fapt nu înțelegeau nimic, ei veneau și plecau, veneau și iar plecau. Până și ea a plecat într-o zi…

Camera odioasă de acum are un farmec aparte,  aidoma casei bătrâneşti a lui Creangă sau peşterii Sfântului Andrei. Ai fi meritat un strop cât de mic de nemurire, măcar atât, la cât ai alergat după ea, dar ai rămas doar o umbră și nimic mai mult, care mai pluteşte prin amintirea a vreo doi-trei oameni și vei muri din nou cu ei odată, iar mai departe, cine știe…

Priveşte la noptiera pe care scriai: nişte medicamente expirate, o lumânare stinsă, un semn de carte şi un volum deschis la prima pagină : în colţul din stânga sus, numele tău. Atât. Te-ai luptat cu tine ani de zile, ai încercat să faci din om neom,  ai iubit ce se putea iubi, ai luptat pentru ce se putea lupta, dar mai ales pentru un vis, cu riscul de a fi văzut ca un alt nebun şi ai murit cu o floare, singura floare  sărutată de ea, la căpătâi, pentru ca după ani de zile , numele tău să mai răsune doar în tăcerea unei  camere prăfuite din Stan Ştefan , a cărei uşă zace închisă pe veci. Ești doar o carte, nimic mai mult, aici și poate în cine știe ce anticariat de mahala, undeva pe raftul din spate. Atât. Doar atât.

Se merită să cauți nemurirea?

 

Artwork by Kyle Thompson

Anunțuri

9 comments on “Scrisoare unui artist anonim

    • Sau poate constiinta si nemurirea sunt strans legate, iar procesul asta al uitarii e benefic totusi, la grad mai inalt. Insa nu ma lua in seama, deja incep sa aberez si nu stiu cat se intelege din ce bajbai pe aici :))

      Apreciază

  1. „Nemurirea” este prezenta în fiecare din noi,acum si aici. Viata este o miscare ciclica perpetua,eterna,fara început si fara sfârsit. Perceptia celor cinci simturi prin care constientizam existenta,nu ne permite accesul la subconstientul perceptibil doar prin „nastere din nou” din apa si Duh,metamorfoza înaltarii într-o noua dimensiune duhovniceasca,nemateriala,tainica,”ascunsa cu Hristos în Dumnezeu.”

    Apreciat de 1 persoană

    • Ai dreptate, Iosif, nemurirea e aici si acum. Vorba aia, putem fura eternitatea ,,zeilor” doar secunda cu secunda. Personajul meu nu-si dorea nemurirea pentru el, care practic vorbind deja ar fi detinut-o, ci asupra trecerii sale prin lume, mai bine spus, a ceea ce lasa in urma. Poate, la nivelul ezoteric la care a ajuns discutia el nu ar fi murit, dar la cel terestru, in care totul e menit uitarii, ,,artistul de pe strada Stan Stefan” nu a supravietuit… 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s