”Ajungem să ne credem jumătăți de oameni hoinărind prin lume, când de fapt, doar înainte să iubim suntem întregi.”

Începe să se acomodeze cu tăcerea apartamentului. Televizorul rulează în gol filmul de pe CD-ul vechi, iar ea mai fură din replicile personajelor. Își târăște de colo colo prin casă papucii negri, bărbătești pe care i-a găsit întâmplător de curând și se ghemuiește într-un colț pe balcon. Își plimbă degetul mare pe ecranul mobilului, ca un tic nervos, și îl privește lung. E ciudat cum afirmă conștient că totul s-a terminat și știe că nu se va schimba nimic de acum încolo, că tot ce trebuie să facă e să mai trăiască așa o perioadă, singură cu toate lucrurile din casă care-i spun povești și plutind prin propria viață ca o fantomă, ca într-o zi să se trezească cea de dinainte și să se întrebe ce naiba s-a întâmplat. Poate va fi mai matură. Era inevitabilă letargia asta sufocantă, a mai simțit-o, dar niciodată ca acum. E conștientă că citatele din cărțile alea motivaționale sunt adevărate și că timpul vindecă tot, dar nu se putea abține să nu-și zgândăre rana și să o ia de la capăt iar și iar și iar. Ar fi vrut în repetate rânduri să-l sune, simțea că au rămas lucruri nespuse, deși nu le putea conștientiza. Ar fi vrut să mai vorbească din când în când, cel puțin atât, totuși, doar nu fusese chiar așa de rău. Dar nu putea să-l caute ea. ,,La urma urmei, el greșise”. Dacă i-ar fi păsat, ar fi căutat-o. Se săturase de supărările imature și  de corvoada discursurilor de împăcare, plus că, teama de a i se închide ușa-n față o ținea departe de gândurile tratatelor de pace. Și cine mai știe ce gândește el, și cum ar privi un semn de viață de la ea. Se gândi că nimic nu doare mai tare decât ca o persoană să te facă să crezi că face parte din tine, și-apoi să dispară, luând cu ea și acea bucată de inimă care cică-i aparține. Ajungem să ne credem jumătăți de oameni hoinărind prin lume, când de fapt, doar  înainte să iubim suntem întregi. Deși are cumva luciditatea de a privi dincolo de sentimente până la rațiunea care îi râde în față cinică ca-ntotdeauna că nu mai e nicio speranță, ea tot mai adoarme cu telefonul la căpătâi și-l verifică dimineața, sperând că poate poate… Mă fascinează cum impulsurile inimii calcă mereu în picioare realismul. Putem să ne numim atei în dragoste, să o-njurăm la fiecare colț de stradă-n care-o vedem, să ardem poze, scrisori, cărți, tot ce vrem, până chiar să ne convingem pe noi înșine că iubirea nu există și să etichem  oamenii după scrupulele noastre romantice negativiste, dar oricât ai vrea să te minți, tot vei închide ochii la un sărut aparte, tot vei visa pe cine nu trebuie și tot n-ai să înveți să-ți potolești inima chiar și gând pare că totul s-a sfârșit. Inspiră adânc și privi luna. I se părea că de asta stă ea pe cer, să apropie oamenii când sunt departe. Sau să distrugă timpul. La aceeași lună privea imaginându-se împreună la început, când era îndrăgostită. La aceeași lună au privit apoi împreună, și tot la ea când erau departe, de parcă s-ar fi putut întâlni cumva și ascunde într-un crater al ei, ca doi prizonieri evadați. Mereu a profiat de omniprezența lunii, și în ciuda faptului că mii de oameni își scriu povestea pe razele ei, tot are impresia că a fost pusă acolo fix pentru ei doi.

Pentru el, orașul părea mai mic. Plecase de acasă după apus, iar de atunci parcă trecuse o veșnicie, timp în care bifă câteva localuri de noapte și se ameți puțin de la o țigară electronică prea tare pentru el. Când i se făcu rău, își reproșă sieși că s-a luat de fumat, când  n-a mai pus gura pe țigară din liceu, și-și imagină la extremă cum va renunța la sport din cauza viciilor și-și va căuta o garsonieră ca să economisească banii de chirie, pentru a și le satisface. Înspăimântat, își aruncă un pumn de apă pe față. Era nerealist, dar de ceva timp exagerează totul. Mai ales apelurile telefonice și mesajele spam îi dau palpitații. Acum hoinărea pe bulevard, și ocolea locurile pe unde trecuseră împreună odată. Se gândea la pretexte de a o suna, pe care le mai analizase și în multe alte dăți, dar nu ajunse la un rezultat. Își propune de fiecare dată când iese din casă să nu bea, ca apoi nu cumva să facă vreo imprudență. Se abținea să nu-i tasteze numărul, și ori de câte ori începea, termina cu un lung delete.Alergase destul după ea. Dar ea parcă nici nu observa. De fiecare dată când se vedeau, putea găsi n-șpe mii de motive să renunțe. Ceva îi plăcea totuși la ea. Nici el nu știa ce, însă îl făcea să continue. La un moment dat, a câștigat. Părea că ființa fără inimă a învățat să iubească. Apoi, nu știu cum, de parcă totul a fost degeaba, s-a terminat.Nici unul ,nici altul nu a mai dat vreun semn de viață. Nici el nu mai avea chef să lupte, nici ea să rămână. Se gândi că poate imaturitatea își spuse cuvântul, că a lupta pentru cineva nu e totul, ci și atenția de a-l păstra, dar când o privea, așa lejeră și rece, își pierdea tot cheful. ,,La urma urmei, nu știe ea ce-a pierdut, dacă măcar i-ar fi păsat m-ar fi căutat, oricum e vina ei”. Privi spre lună. Era caldă, și îl făcea să se simtă aproape de ea. Chiar ar fi vrut să fie acolo, să vadă filmul lor a nu știu câta oară de pe CD-ul ăla vechi, să asculte rock clasic și să danseze…

 

Mii de astfel de povești se scriu, sau se trăiesc chiar acum. Vor trăi singuri fiecare vis gândit împreună și o să privească în continuare luna, ea dând orice să mai stea o dată cu el pe băncile alea de pe bulevard pe care se plimbă singur, iar el sperând că data viitoare când se va uita la acel film, să aibă pe cine strânge în brațe. Dar nu au de unde să știe.  Se vor mai aștepta unul pe altul o vreme, și-apoi vor înțelege că ochii care nu se văd, se uită. Dar se putea să nu se ajungă aici. La un moment dat, va fi mult prea târziu ca unul să-și facă curaj. Orgoliul a distrus atâtea povești ce-și așteptau finalul fericit și a încercat apoi să le peticească, dar asta a  durut și mai tare. Dăm fericirea pe o iluzie, pe o imagine despre noi care trebuie să fie cât mai perfectă cu putință, dar uităm că nimeni nu o va vedea. Ceilalți deja își au tiparele pregătite, doar ne așteaptă. Ne folosim de orgoliu ca să ne șlefuim imaginea celui care vrem să părem, gândind că doar așa vom fi fericiți. În schimb, plătim direct cu fericirea. 

Anunțuri

4 comments on “”Ajungem să ne credem jumătăți de oameni hoinărind prin lume, când de fapt, doar înainte să iubim suntem întregi.”

  1. Când exprimi gânduri si sentimente în cuvinte,sincer,devii „creator de valori autentice” eliberându-te de apasarea acumulata în sufletul preaplin…Poti bine,binecuvântata fii…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s