De ce nu putem sta locului?

Now the only thing a rambler needs
Is a suitcase and a gun
The only time he’s satisfied
Is when he’s on the run.

 

Dă-i, dă-i, dă-i! Hai încă puțin! Hai că se poate! Ai deja cu 3 secunde mai puțin ca ieri, bravo! Dă-le-ncolo de calorii, stii că le pui la loc, nu asta contează acum! Du-te, du-te, du-te! Vezi, virează repede! Slalom! Stai! Sari, sari! Mai puțin de 10 metri, mai sunt vreo 2 în fața ta, hai, strecoară-te, faci asta de ani de zile, am pretenții! Așa bine, perfect, vezi cum te oprești, ușor! Mama ei de inerție, aoleu, ai grijă! Bang! Se auzi în spatele lui și apoi porni.Ușile aproape că-l prinseseră între ele, ca într-o capcană umană, în care miza e șansa de a scăpa de o altă oră de stat peste program atunci când nici tramvai după care să alerge ca acum nu mai circulă. Râșnița asta veche scârțâie de douăzeci de ani și nimănui nu-i pasă, cum nu le pasă nici că maratonistul de pe trotuar îi întrece. Se gândi că ar fi putut să i se alăture și el, are un antrenament în spate cât anii de la angajare: zilnic 7 minute de sprint la viteză constantă, peste medie, fără pauze pentru că nu își permite așa ceva. Timpul costă bani, la propriu. Cinci la sută din salariu pentru fiecare întârziere. Dar cum să se prezinte la birou în pantofi sport nelăcuiți? L-ar jupui șeful. 

Runner, pseudonim auto-ales datorită pasiunii sale pentru sport, este tiparul cetățeanului cu ritm de viață activ în care mens sana in corpore sano își pierde curios de mult sensul de bază. Fizicul nu l-ar trăda niciodată. N-ai putea spune despre el la prima vedere decât că singura sa tangență cu sportul sunt meciurile naționale sau pariurile sportive, el fiind însă, cel mai probabil, halterofil de performanță cu halbele de bere. Dar pentru Runner viața însăși e cel mai istovitor maraton. Aleargă din totdeauna, însă cu propria lui definiție pentru ceea ce înseamnă alergat. Nu spun nici că fiind autorul dicționarului personal de sport, ar fi mereu pe primul loc. Vorba lui Murakami, pe șoseaua vieții nu poți alerga întotdeauna pe banda de depășire.  Dar gonește dintotdeauna pe șoseaua asta defectă. Uneori desculț, alteori în pantofii de lac.

A început acasă, în familie. Alergători profesioniști cu toții într-o ștafetă haotică gospodărească. Alerga la magazin după lapte, alerga înaintea tatălui când venea cu bomboane de la lucru, alerga de mama când știa că nu a făcut tocmai ce trebuia cu mingea aia, alerga, alerga, alerga. Evident, energia de atunci era autentică, nedopată cu batoane proteice și cafele ca azi. Însă fuga de atunci are, ori mai degrabă, nu are, ceva ce restul curselor nu vor putea egala vreodată: sens. De multe ori alerga fără scop. Nu că premiu, nu că top, nu că satisfacție. Alerga după iluzii copilărești, după vise translucide și povești, sau dădea ture speed de plăcere, să curgă adrenalina prin corpul lui necopt.

Apoi, anii au trecut, lucrurile s-au schimbat. Fără scop sau motiv, e irelevant, zadarnic, nul, imposibil, de neconceput! Cum, atâta efort pentru ce?! Și da, are dreptate. Acum alerga după lucruri serioase. Nu știa să-și stabilească un ritm însă. Era obositor, gonea brutal de colo colo până cădea de epuizare și apoi o dădea în sedentarism. Alerga după o reputație, după superlative mai mult sau mai puțin necesare, având un caracter influențabil specific vârstei. Alerga după propria personalitate și fugea de tot ce nu era el sau l-ar fi putut împiedica pe drum. Alerga după răspunsuri, chiar și după întrebări. După adevăruri mici, fiindcă pe cele mari încă nu le-ar fi putut lua în spate, dar se antrena. Se împiedica de visuri și se ciocnea de eșec în timp ce-și ștergea transpirația de pe frunte. Cu dragoste era cel mai greu, începuse să alerge după ea ca un Sisif de ambițios, deși l-a încurcat de multe ori pe drum. S-a rătăcit și a repetat  traseul din cauza ei, iar și iar și iar. Și când a prins-o și au continuat cursa umăr la umăr, s-a bifurcat drumul, iar dragostea s-a dus pe scurtătură. Uneori asfaltul frigea sub picioarele lui, parcă trecând peste cărbuni încinși, puși acolo expres pentru a-i mări viteza când voia să renunțe la maraton. Alteori aluneca de zici că era gheață. Obișnuit deja cu ideea de the show must go on, era prea departe acum să se mai oprească.

Azi aleargă după tramvai. Și mai aleargă după o mărire de salariu, după o căsnicie de doamne ajută, după o asigurare de viață profitabilă și după anii care au un avantaj mult prea mare pentru a-i ajunge din urmă. Dar aleargă. Și o va face în continuare, așteptând să se schimbe peisajul pe traseul ăsta lung.  Are deasupra tăbliei patului versurile Sofiei Dobrescu în care definiția lui pentru viață capătă printr-un mod artistic o aprobare îmbărbătătoare:

Vezi copacii ăia doi?
Da, ăia de acolo.
Ai să trăiești de la unul până la celălalt.
O să am grijă să fie ceață,
Ca să nu știi exact unde trebuie să ajungi.
Să nu pui tranzistorii prea tare,
Și să nu calci pe iarba interzisă.
Pe cât posibil, dăruiește-ți singur
Idei.
Și încă ceva.
Să știi,
Că nu vei avea niciodată totul.
Dar ai să-l cauți.
Așa. Acum poți porni.
Și vezi să nu dai în gropi.

În curând va alerga după corvoadele de azi, atunci când plictisul bătrâneții nu îi va permite să fie în frunte detașat ca altădată. Îi vor alerga privirile după clipele de demult, inima după iubirile de altădată și cuvintele, vor alerga și ele, într-un așa hal încât să ajungă la urechile tinerilor maratoniști și să-i încurajeze, căci numai el știe ce înseamnă să ai galeria ta într-o astfel de cursă brută.

El e Runner, și ca toți ceilalți, aleargă pe o pistă al cărei sfârșit nu te mai urcă apoi pe podium. Gonește pe un traseu ciudat numit viață, fugind de moarte și sperând la o medalie dincolo de barieră.

Ce m-a inspirat să scriu acest articol a fost evenimentul și provocarea celor de la Mișcarea face bine. Și noi suntem, ca și Runner, alergători de profesie încă de la prima clipă. Dar sunt situații în care traseul acesta figurat e mult prea complicat, cu diferențe de nivel, slalomuri și surprize. De aceea vă propun ceva mai practic. O alergare alături de alți pasionați de sănatate și dependenți de energie. Stay fit, ne vedem acolo!

MFB-brasov-2016-poster_A2
Anunțuri

2 comments on “De ce nu putem sta locului?

  1. Ai alcătuit un frumos eseu despre alergătorul de cursă lungă, într-o competiție inegală cu viața.
    Ajungând la o anumită vârstă, te vor alerga amintirile și, poate, regretele pentru ceea ce nu ai făcut, sau nu ai făcut la timp.

    Mi-a plăcut foarte mult cum ai scris acest text! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc foarte mult! Intr-adevar, la un moment dat nu vom mai fugi noi dupa lucruri sau iluzii, ci ele dupa noi…iar atunci ce sa facem, alergam mai departe sa nu ne prinda, nu? 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s