„Auzi tu la ei, cică speranța e bună” | A.M.

De parcă toată ziua mi-ar fi stat ceva pe limbă.

Văd că lucrurile se rezolvă de la sine. Iau tot mai mult în brațe mentalitatea asta și încep să zbor cu ea de colo colo încât nu realizez că o să-mi dea odată drumul de la cine știe ce înălțime, tocmai fiindcă mi-a fost prea frică să urc pe scară.

Se inversează rolurile. Nu mă plâng, așa-i corect. Măcar dacă jocul s-ar desfășura la fel…Cât te poți minți singur nu e o chestiune de orgoliu sau comoditate, ci un superlativ al necesității. Autominciuna, căci numai sugestie nu o putem numi oricât am vrea să fie privită cu un aer mai academic, e un citostatic. Și e greu.

Dintotdeauna am urât mitul acela al Pandorei (fără dezbateri cu tente feministe sau științifico-fantastice, căci ar fi mult prea puerilă o dezvoltare a subiectului).  Ceea ce mă înțeapă în nervul sensibil e ideea exasperantă că am primit odată cu tot balastul zeilor și acea lumină, cică, din fundul lăzii: speranța.  N-o fi mai degrabă cea mai mare pedeapsă ? E ca un far care în loc să te ghideze, te orbește. Și mult prea puțini sunt cei care văd dincolo de lumină. Iar când își fac curaj să treacă prin ea, de parcă ar avea de ales, încă îi dor ochii, iar pupilele nu mai disting culori sau forme. Alții, săracii, orbesc de tot.

Mi-am pus niște stâlpi indicatori în drumul luminii. Până acolo alerg. Până la următorul lupt. Mai e mult? Aici rezist și-mi sec orice urmă de energie. Apoi mă târăsc. Sper măcar că dincolo de zidul ăsta de lumină (auzi tu la ei că speranța e bună) să trec așa târâș, cum necum, nu să fiu aruncată brutal dincolo, planând într-o cădere liberă. Mi-aș putea antrena bătăile inimii, căci nu le am cu imprevizibilul, mai ales pe teritorii minate ca ăsta. Cum zicea Queen, too much love will kill you ?

Cred că idolatrizarea asta mortifică a speranței e efectul unei axiome evidente pe care ne-o impune condiția umană și pe care ne-am însușit-o până la capăt pe premisa că nu există pădure fără uscăciune. Supraviețuim cu speranța. De fapt, ajungem chiar să ne complacem în comoditatea ei încât am impresia că doar mimăm înaintarea. Ne-am muta oricând de partea asta a zidului, deși destinația de dincolo ne soarbe noaptea fiecare strop de somn. Sau în cealaltă extremă, doar gândul la ce e acolo ne mai ține în viață.

Problema e că zidul nu e un impediment, ci o ușurare. Să-l escaladăm, să-l dărâmăm, să săpăm pe sub el puteam prea bine de atâta vreme, dar de ce vom da dincolo cum mai scăpăm ? Căci n-avem nicio garanție că e ceea ce ne-am proiectat noi mental că va fi.

Și dacă nu e, încotro ?

 

Arwork by Ryan Salge

Anunțuri

2 comments on “„Auzi tu la ei, cică speranța e bună” | A.M.

  1. Speranța nu trebuie să fie far, ci doar lumina blândă, ca a unei lanterne, care să ne arate mai bine, să ne evidențieze obstacolele din poteca ce urmăm. Uneori ne arată și variantele, scurtăturile ce pot fi urmate, pentru a ne atinge mai repede , sau poate mai ușor, ținta. Și, zic eu, ar trebui să ne folosim de ea, de speranța-lanternă, doar atunci când drumul este foarte anevoios și nu se mai disting treptele, pragurile.

    Apreciat de 1 persoană

    • Foarte optimista si pozitiva perspectiva! E bine sa poti privi astfel lucrurile pe care nu le poti ocoli… As vrea sa pot adopta mentalitatea asta, dar am ramas cu impresia ca speranta creeaza asteptari, adica dezolari. Prefer imprevizibilul, sau daca e posibil, munca, care duce la sigur. Sa nu existe loc de speranta si de ,,poate” 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s