Toamna-i aceeași an de an | A.M.

Ascultă. Ecoul cadențat al unei inimi îți descântă la ureche. E stins, aproape muribund, vibrând cu melodia ce ne-o urlă mut corzile vocale în gamă minoră, distrusă…sumbră. BUM-M, BUM, BU, B…BUM-M. Inima ne cântă moartea.

Imi confunzi elegia cardiacă cu sunetul atingerilor timide de ramuri în geamul aburit, poate fiindcă nu-mi mai recunoști arpegiul, deși a răsunat neîntrerupt, sau poate, pur și simplu, pentru că e toamnă. Și preferi să asculți copacii bătându-ți în geam. E aceeași toamnă de acum un an. Stinsă, rece și nostalgică, de-ai fi zicând că doar ea a fost și va fi, și că nimic nu s-a întâmplat decât undeva în visele mele din nopți cu lună plină. De fapt, nici nu mai cred că a fost vreodată vară. Doar deja-vu-uri mă bântuie din când în când, unde mai aud epiloguri epuizante-n contrabas sau simt parfumuri de mare, cu întreaga fantezie de scoici și stele din urmă-i. Deja-vu-uri…

Pe de o parte, încă de atunci mi se părea ceva basmic, la granița realului. Ah, întotdeauna am urât poveștile, pline ochi de minciuni și amăgiri…Povestea noastră, de pildă, era legenda despre un tărâm în care domnea ,,vara” si două suflete julite făceau pe alchimiștii cu sângele de pe o săgeată cu două tăișuri, prefăcându-i plasma în soare pur. Oare realismul meu se coagula când uitam că alchimiștii dorm îngropați în miturile lor imposibile și că vara, fictiva vară, nu există?

Tu asculți. Ca toamna trecută, crengile bătând în geam…Eu îmi readuc ecoul inimii la ritmul de atunci, urcând sacadat spre minus unu. Pe drum s-au format băltoace mizere, imense, prin care oameni cu bocanci largi își târăsc umbra. Îi privesc, și realizez că toată prostia a fost de a mă ascunde într-o iluzie din teamă și nebunie chinuitoare. Totul, până și balta aia, e exact ca acum un an, și tu știi asta, și noi știm asta. Și doare. Și poate singura iluzie în care nu aș regreta să mă mai ascund, ar fi să mă fac una cu stropii de ploaie și să mă agăț de una din acele ramuri uscate, de unde să-ți pot cădea la fereastră și să-ți privesc ochii atent, să știu dacă și ei plâng cu cerul odată. Ori poate însuși cerul se ascunde în azurul lor…

E posibil ca totul să fi fost doar visul meu lucid, pe care să-l fi trăit cu o vivacitate nemeritată, gata gata să dea într-o dramă nerealistă. Și poate tu nu știi nimic. N-ai știut și nu vei ști niciodată cum noaptea din ochii tăi s-a prefăcut în miile de nopți fără de lună în care se nășteau alte mii de stele…Tu nu știi că aidoma golului din privirea ta, zâmbea a nostalgie chipul meu în timp ce calendarul își vântura filele, și nu știi, ah, nu știi, nici de buze și de cuvintele sugrumate timpuriu.

Mă înspăimântă de-a dreptul privirea ta fixă, de statuie, a cărei ochi în flăcări o mai trădează doar. Te-oi fi gândit că e încă august și doar marea s-a răsturnat dintr-un moft peste lume să-i înece munții…Ori poate în irișii tăi s-a petrecut, de fapt, totul? Iar eu sunt nimeni altul decât stropul acela greu de ploaie, atârnând pe frunza ruginită, gata gata de cădere.

Suntem iluzia propriei iluzii!

Și suntem iluzia iubirii…un foc mocnit sub avalanșe, și doar vara cea mitică ne-ar mai putea salva din moartea asta lentă, savuroasă.Urăsc copacii goi și cerul de vată prăfuită, urăsc ploaia care-ți lovește geamul, urăsc nopțile de vară din ochii tăi și ecoul inimii mele care încă răsună obositor undeva în nicăieri.Urăsc vara din mine. Urăsc vara din tine.

Și urăsc toamna care-i aceeași an de an!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s