Generații interstrăine. Blitz | A.M.

Colbul de pe sipetul maroniu coborat din pod azi-dimineaţă se ridică vulgar sub suflarea mea neanunţată, stricând prin motorietatea lui tabloul inert  şi taciturn, aş putea spune chiar funebru, al cutiuţei cu lăcăţel ruginit aşezată  comemorativ pe genunchii mei. ,,Ai mai deschis-o in trecut ”, imi şopteşte curios si nesigur de adevarul din spusele lui un gand hoinar ce se apropiase întâmplător de nervul optic. ,,Nu ai mai deschis-o niciodata !”, afirmă in schimb promt raţiunea, mult prea tocită din cauza a cine ştie ce vechi ecuaţii sau mutări necăştigătoare la şah. Seamănă cu proiectul unei maşinării exasperante care deşi latentă până la un punct extrem la care a ajuns cu sforţări crunte, provocand celor prezenţi o exaltare de reuşită intr-un perpetuu ritm crescendo, suprasolicitată si supraestimată mortal, se stinge în urma unei crize convulsice, omorând toate reţele -inclusiv speranţele bieţilor inventatori- chiar in momentul la care ai fi zis ca a atins apogeul, şi deci, ar fi putut fi clasată ca un succes. Nu am incredere in ea, cum nici ea nu are încredere in mine

        Mai vin câţiva profeţi falşi, mascaţi în gânduri cabotine, care prin dulcegării onctuase mă amăgesc cu aşa zise ,,deja vu-uri” , ,,vise” sau ,,scormoniri in subconştient”. Alţii mai eretici si îndrăzneţi îmi zic chiar că e o briză din viaţa anterioara, dar astfel de eşuări ezoterice sunt prea vădite ca să câştige vreun profit de pe urma mea.

           Mă lamentez. Din nou mă bate vântul prin depărtări de subiect şi uit că sunt aici, cu sipetul învechit pe picioare, simţind in nări mirosul subtil de lac conservat încă, şi închizând ochii strategic pentru a savura acalmul mult aşteptat. Ce tăcere perfectă ! Dar pieritoare fiind, tăcerea scurtă, finită si suspendată între două lanţuri ale nefiinţei se sparge sub pârâitul mecanic al cheiţei în lacăt. ,,Evrika!” ar striga Arhimede şi ,, La atac!” ar striga Atilla. Eu,neputându-mă hotărî dacă să-mi creez propria interjectie, să împrumut una dintre ele sau să le folosesc pe amândouă, tac, preferând sa cred ca necuvintele-s mai preţioase. Ştie el, Universul, ce rumoare e in mintea mea, şi o înţelege chiar aşa nesortată şi haotică cum e ea! Din păcate, doar el, Universul, o poate desluşi, căci mi-e imposibil sa o aşez pe hârtie,cum i-ar fi imposibil măturătorului de serviciu de la salubritate să se mute cu serviciul in mijlocul Saharei. Cu gesturi slabe, de parcă m-aş teme ca  trezesc pe cineva, ridic capacul. – Nu mai scârţâie. Parcă scârţâia. Cine l-a uns?- Ma împroşcă atunci impetuos şi lent totodată-pesemne şi particulele olfactive realizează că prezenţa unei mişcări furtunoase ar fi total nepotrivită- un parfum închis de hârtie veche şi îngălbenită, amestecată cu firicelul de miros de lac, puţină naftalină şi mireasma intrată de mult în putrefacţie a câtorva floricele de liliac şi a unei rămurele de brad. Înăuntru,tronează un gri mortuar, un alb-negru de fapt, dar monocromia tot monocromie rămâne, nuanţele-s pretexte!

            Ele, teancul de fotografii roase, lacune ale existenţei, sfidătoare şi victorioase timpului, iau alura cufărului de zestre deschis după multă vreme în ajunul măritişului. Se poate ca printr-un blitz să răpeşti cu un zâmbet vampiric clipa respectivă, oferindu-i fără să întrebi, nemurirea? Şi se zice că timpul e cel mai feroce adversar, că te-njunghie lent până când, într-un final, te-ngenunchează…Şi totuşi, noi îi răpim pionii oricând, printr-un blitz. Suntem şi la fel de neiertători ca el. Până şi fotografiile arse scrum în urma vreunei clasate idile scot în evidenţă tot superioritatea noastră, prin care distrugem doar după bunul plac fosilele. Cronos,bătrâne, când te-au întrecut novicii?

               Acum realizez că ar fi trebuit să ascult de gândul hoinar. Am mai deschis cutia în trecut…Da! Am mai făcut-o odată, demult, în copilărie pară-mi-se…Ce ruine adăpostite de torentul anilor dezgrop acum!

               Învierea morţilor poate avea două surse: una mesianică şi una satanică. ,,Eu,dacă o fac, în care extremă să mă situez, având în vedere faptul că nimbul nu mi se potriveşte, iar roşul nu mă prinde?”, ar întreba ironica emfază din străfundul meu cu nedelicateţea victimei care în urma şocului îi zbiară vinovatului vorbe grele spre propia descărcare,sfârşind într-o febrilă acalmie cu un: ,,Glumeam…!”.Învierea morţilor, este posibilă prin aceeaşi capcană de vise în care se împiedică şi anii-lumină: un blitz.Dar mai mult o mască a fericirii îmi pare această revedere, fiindcă prin simplitate în care îmi reapare învăluită,  îmi reterezeşte nostalgii de mult apuse. Mă-ntreb cum o persoană necunoscută, cu chipul conservat ca un moaşte în hârtia crestată, se poate aşeza într-un loc prim în amfiteatrul inimii, undeva în ventriculul stâng, şi să primească radiaţii ale unei dragoste neînţelese dinspre cel drept, poate pentru misterul în care doarme, poate pentru respectul autoimpus faţă de faptul că acele figuri au fost păstrate de către bunici în cutiuţa cu valoare sufletească rătăcită prin fundul podului sau poate chiar pentru simplul fapt că-mi stă în viziune ca un sanctuar cu miros de amintiri în care niciodată n-am intrat. Poate…

           Teancul e gros. Să fie câteva zeci de fotografii…Printr-o mişcare robotică, rând pe rând îmi trec pe dinainte pozele, murmurând cu o stare instabilă ceva la fiecare:,,Am fost şi eu pe-aici…” , ,,Doamne,ce tânăr era!”, ,,Ce rochie de mireasă frumoasă”, ,,Aici cine-o mai fi?”, ,,Aduce parcă cu…”E  interesant cum mă captureză prin simplitatea lor.

         Poza cu bunicii mei tineri, la nunta lor,îmi pare nefamiliară, plagiată,imposibilă, ca şi fotografiile şcolăreşti de grup,în care nu poţi ghici care dintre păpuşile cu şorţ şi fundiţe-n cozi îţi e mama, ca şi cele ale tatălui tău, om calm, aşezat,grav în armată,cu o puşcă-n mână,alături de colegii de breaslă, cu charm-ul tineresc din care şi-n tine străluce o rază.Cum poate timpul să opereze estetic şi sufletesc chiar şi statuile vii, emblematice ale unei specii? Şi ce chirurg neglijent e uneori! 

             Bunici,mamă,tată,colegi,profesori,persoane pe care le ştiu doar din discuţiile bătrânilor sau din poze, al căror nume îl cunosc sau nu,se derulează maşinal prin faţa ochilor mei înceţoşaţi în cataracta lor apoasă şi efemeră,apărută în urma refuzării unor lacrimi să cadă.Dar perpetuua rotire încetează şi lacrimile pică doborâte,când o poză cu două femei aparent necunoscute la marginea unei pădurice, în faţa câtorva căpiţe  şi a unei fântâni bătrâneşti,îmi dereglează întreaga ordine din minte,transformând-o iar în haosul abia stăvilit.

          O ţărăncuţă tânără, obosită,dar cu ochii veseli şi cosiţe aurii împletite în curgerea lor văluroasă pe spate,stând cu o mână rezemată subjugat în şold,iar cu cealată sprijinind o greblă cu coadă lungă,lângă o bătrână îmbrobodită în baston,cu privire blândă şi mâini muncite în exces…Am avut o presimţire înainte să întreb:

               -Cine-i în poză?

               –Mamaie şi bunica ei.

                Nu ştiu de ce m-am obosit să deschid gura,întrebând singurătatea,fiindcă răspunsul îmi aparţinea tot mie,citind însemnările de pe postfaţă.

                Când mă gândesc că buna bătrâna care m-a crescut din faşă, a fost şi ea tânără şi a avut şi ea bunică,simt în inimă o ciudată vibraţie energetică, ca atunci când realizezi că dirigintele aproape pensionat, a avut şi el profesori, a purtat şi el uniformă ca şi tine şi a chiulit şi el de la ore.Pare mult prea ireal…Vibraţia asta e o licoare din trei părţi neîncredere şi o parte zâmbet,î nţelegere, respect şi gelozie, specifică de altfel unui suflet necernut de homo-sapiens.

               Mă gândesc la stră-stră-bunica...O fi ştiind ea atunci când a făcut poza că peste zeci şi zeci de ani,singură, într-o cameră luminată doar de roşeaţa amurgului crepuscular de octombrie târziu cu un teanc de amintiri în mână, nepoata nepoatei ei pe care niciodată nu a întâlnit-o , va plânge mocnit pentru ea? S-o fi gândit? O adiere rece, cu fiori apocaliptici mă cuprinde, când mă gândesc că ea,o relicvă vie a unei alte lumi, persoană din arborele genealogic al vieţii fără de care nu aş fi existat, a avut şi ea o mamă,o bunică ,o stră bunică,o stră-stră-bunică,o stră-stră-stră-stră-stră…şi tot aşa.Şi simt din nou fiori,când ştiu că la rândul meu,probabil asta vor gândi despre mine şi stră-stră nepoţii mei…Ce odioase mistere ale fiinţei!

             Cât am putea merge înapoi?Am reuşi să ajungem la începuturi, sfidându-l din nou pe exasperantul Cronos şi rezolvând enigmele existenţei?Am ajunge la Dumnezeu?

                 Cât de înainte am putea merge?Cu cât noi păşim mai în faţă,cu atât strănepoţii vor avea de mers înspre-napoi.Sau poate vom ajunge la capătul firii umane şi al întregului Univers, înjosindu-l iar bărbosul timp? Am ajunge la Dumnezeu?Am fi aidoma titanilor eliberaţi, şi totodată am fi Zeus…

                  Ciobul de nemurire, scuturat cu un ritm centripet în degetele mele, îmi stă ca  dovadă că iubirea nu ţine cont nici măcar de vremurile exitenţei. De-ar şti ea că eu plâng azi fiindcă nu am întâlnit-o, ar veni la mine din ceruri, ea,icoana copilăriei bunicii mele şi mi-ar spune sub o mângâiere delicată:,,Iubito, dar tu mă cunoşti, cum şi eu te cunosc pe tine…”

                  De când nu am mai mers la coliba din piatră albă şi acoperiş de lemn uscat şi stuf la care mergeam în copilăriei, ascultând poveştile bătrânilor despre copilăria lor îndepărtată.Îmi arătau copacii în care se urcau şi podul de peste gârla afluentă Doftanei pe care-l traversau zilnic.Îmi arătau celelalte case,vorbite parcă să o părăsească pe aceasta nevinovată, exilând-o stingheră peste malul apei,la marginea pădurii nesigure.Vedeam vacile păscând,fructele rodite atârnând greu în pomii răsfiraţi ici-colo,brânza îngălbenită şi fărâmiturile de pâine uscată din faţa coteţului unui ciobănesc domesticit din întâmplare.Şi mai vedeam în pridvorul nevăruit,o sfântă cu ochii de lumină şi trup mănat de bătrâneţea celor 90 de ani-imagine asemuită de mine minunii de pe Tabor. Însă doar ceţuri rămân astăzi acele amintiri translucide…Şi-au pierdut de mult vitalitatea firii.

                  Ridic în mâini fotografiile şi le aşez înapoi în sipet.Mi-e teamă să le mai răsfoiesc-efectul lor emoţional e prea riscant.Acum înţeleg de ce am deschis tocmai acum cutia.Şi dacă nu mă înşel, ştiu şi de ce am închis-o prima oară.Îi arătasem atunci bunicului o fotografie cu bunica din tinereţe,prima fotografie pe care i-a trimis-o.Şi ce frumoasă era! Scena în care bătrânul lăcrima lângă mine, bâlbâind cu ochelarii grei pe nas cuvintele:,,Măi,tataie, mi-ai răscolit toate amintirile!” a fost prea puternică pentru firea mea instabilă de atunci…Mi-or fi rămas cicatrice?

                  Răni?Nu există.Regrete?Uneori regretăm lucruri pe care niciodată nu am avut ocazia să le facem. Azi nu voi plânge pentru asta.Lacrimi? Mi-au mai rămas?O nostalgie? A existat întotdeauna.

                    Sigilez mişcată capacul cutiei pe care nu ştiu dacă o voi mai deschide cândva şi fug să-mi caut o batistă.E albă şi moale,îmi mângâie lacrimile…Nu merită  asta! Inscripţionate cu roşu,într-un colţ ,stau iniţialele străbunicii…Ce paradox lăuntric a fost şi ziua asta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s