Tristeți de noiembrie | A.M.

Nu mă mai inspiră nici ploaia, nici toamna. Încercasem să mă folosesc de ele ca pretext să-ți cer să-mi fii muză din nou, dar nu, simt cum mâna mi se forțează să continue rândul.  Ascult ,,Liber tu” și mă întreb de ce atunci demult, tocmai melodia asta mă făcea să sufăr, iar nu melodiile noastre. De plâns pe ea totuși nu-mi amintesc s-o fi făcut.

Oare care mai e viața ta? Eu încă mă cred poetă. Fără muze și fără chef, îmi place să-mi atribui singură apelative de genul. Aș vrea să pot scrie din nou, dar răsfoiam zilele trecute ciornele vechi și am realizat că până și atunci când te iubeam, prea rar am reușit să pot scrie despre tine. Iar când ai plecat, creionul meu 7B s-a grăbit de parcă știa, până și el știa, că trebuie să-ți prindă în cuvinte cât mai repede fiecare gropiță sau rid de pe suflet, căci de acum nu te va mai vedea. Și poate într-o zi, te-ar fi uitat.

Aș vrea să mai pot scrie și azi despre tine. Dar cum zicea Imre? ,,Și nici nu mai știu cine e și-unde este…”

Voi scrie despre tine, prin mine însămi, așa ca ultim citostatic.

E primul an în care toamna nu mai miroase a toamnă. De fapt, nu-mi amintesc decât în termeni de file rupte ultimele anotimpuri. Dar urmează apusurile alea de noiembrie, revederile mute cu coada ochiului ca niște spade verificând pulsul miocardului. Urmează un drum pe care voi merge singură iar și iar așa cum mergeam cândva cu tine. Vine o vreme ciudată, pe care nu credeam să o apuc când voi știi ca-n palmă toate x-urile din harta ta preferată de care m-am ferit în ultimul timp. Și tu nu vei fi acolo. În cel mai nefericit caz, vom gravita din nou paralel unul cu altul, tu venind, eu plecând, tu urcând, eu alergând la vale, tu tăcând, eu iubind…și tot așa. 

Și mă doare că începe să nu mai doară. Dar tristețea aduce cu ea speranță, de care m-am săturat până peste cap. 

Nu ți-aș cere să te întorci în acele rare, foarte rare, momente când ne intersectăm. Probabil nici să-ți zic amical tot monologul repetat n-aș apuca. Dar mi-e teamă că instinctele mele hrănite cu disperarea ultimelor luni m-ar împinge la gesturi necugetate. Să-mi ignori în clipa aia orice tentativă de sărut fugar, de priviri lungi, de lacrimi spontane, fă-te, te rog, că nu vezi nimic. 

Sunt în jur câteva bombe cu ceas pentru inimă, care rup din ea bucată cu bucată când explodează vreuna. Și nu pot înțelege de ce de multe ori trag tocmai eu acul grenadei.

E toamnă. M-am obișnuit cu altfel de luni de noiembrie. Sunt pe de-o parte cele cu gust de must, care sună a pasteluri de Alecsandri și cele în care nici nu sesizasem venirea toamnei pentru că în mine era o încă vară. De fapt, nu-mi amintesc mai nimic din ce se petrecea în jur când eram cu tine. Ca și când cosmosul nostru infinit era aservit unuia mult mai infinit decât el.  Mi-e dor de genul ăla de toamnă, care nu era toamnă propriu zis. Era beție, tinerețe, romantism și libertate. Erai tu.

Acum nu știu ce toamnă mai e. Nu-mi pare cunoscută. Nu e cea pe care mi-o aminteam cândva demult. Sau eu nu sunt aceeași. Cel mai probabil va trebui să mă adaptez. Risc să mor de inimă albastră la orice briză de vânt. De-o fi să nu mai găsesc nordul toamna asta, ai lua harta în buzunar și m-a ajuta să mă sprijin de un copac, poate poate om ajunge și în X-ul ăla de-l tot căutăm ca exploratorii jumate orbi, de atâta timp? Ai face asta pentru mine?

Anunțuri

2 comments on “Tristeți de noiembrie | A.M.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s