Despre trandafiri plânși și suflete pereche | A.M.

August 2014

 

Din abisurile neluminii, se ridica grav, ceremonios soarele, imparatind cerurile in noul sau mandat. E august, o dimineata oarecare, prevestind emfatic paloarea amiezii, prin acalmia ei monumentala-linistea de dinaintea furtunii. Roua de pe frunzele de vie se scurge prelung,in armonia renascatoare a zorilor ii aud parca alunecarea crispata, intrerupta si rece, accentuand clorofila si stralucind in batai de raze sugubete. Gardul scund din fata gradinitei florale miroase a lemn umed…O fi plouat aseara?

Pamantul-rece , ca in orice dimineata, cerul-pastelat, ca in orice dimineata, gradina- brumata de roua nocturna si delicata, ca in orice dimineata…Cotidianul se repeta din nou cu aceleasi gesturi incolore, mate chiar prin originalitatea lor. Si originalitatea excesiva suna uneori a monotonie…Asa, spre exemplu, cerul o data e portocaliu, o data e albastru deschis, o data violet crepuscular…La fel si brizele ei specifice:o data sunt mai simtibile, o data mai fine, o data mai geroase…Prin nota de creativitate a naturii se denota tot un cliseu. Un singur element deosebeste tabloul clasic matinal de copiile sale de ieri si de maine:eu. Desi straina cadrului,in pregatirile febrile ale naturii spre desavarsirea zilei, ma simt lejera, imbratisata de lumina si furisata parsiv in puritatea lumii vii si a echilibrului perfect.

M-am trezit mai devreme ca de obicei(poate din vina altei griji de rutina care prin importanta ei semidocta nu-mi dadea pace). As vrea sa uit tot! Sa ma simt libera, sa inspir naturalete si viata si sa expir dragoste,recunostinta. Stau pe banca gradinitei cu flori, unde in diminetile copilariei imi asteptam cu ghiozdanul in spate,camarazii de drum spre scoala. De cand n-am mai stat aici! Cu atitudinea mea de falsa degajare, analizez natura in toate formele ei:pamant, plante, cer, animale, sentimente, om…Nu-i gasesc defect.

In picaturi cristalizate si copilaroase, cu o infatisare naiva si inocenta, cad de pe petalele trandafirilor rosii, bulbi de roua muribunda, ucisa lent de plecarea noptii. Trandafirii plang. De ce plang trandafirii? Trandafirii sunt dragostea. Dragostea plange?Da, o face.

E trist sa vezi lacrimi pe chipul amorului. Cum de in ciuda acestui risc, toti au curajul sa se-ndragosteasca? Nu se gandesc la consecinte? Le e frica de lacrimi, dar iubesc orbeste. Doar cei cu experienta au invatat sa treaca peste imprudente, nu vor sa riste din nou. Dragostea e o profesoara dreapta, nu are favoriti si nici suplinitori lenesi si delasatori, ea ii invata pe toti la fel,si cand nu inteleg, o ia de la capat iar si iar si iar, agreand doar extremele:premiul intai cu coronita sau repetentia. Of,dragostea!Ea nu a fost nicicand eleva?

Dintr-un instinct primordial si ereditar, o vrem! Incercam s-o dibuim, o cautam prin cele mai ciudate locuri, prin cele mai stinse cotloane si o visam cu aceeasi esenta cersetoare. Ne lovim de iluzii si si invatam sa le ghicim. Incepem sa fim calculati – poate asta e si scopul raritatii dragostei desavarsite,unicitatii sufletului pereche…

Ma contrazic cu mine asupra existentei lui: exista ,,sufletul pereche”?Dac-as detine maretul romantism eminescian, mi-as bara prompt si revoltat intrebarea, ca si cum prin adresarea ei retorica, mi-as fi ranit orgoliul propriu,in ciuda certitudinii raspunsului. Cum  si dac-as detine o mica parte din scepticismul lui Papini, intrebarea ar fi prosteasca, iar raspunsul, inevitabil, negativ. Asta nu tine de o obiectivitate clara, ci de reflexivitatea fiecarei mentalitati. Sufletul pereche este…si nu este totodata!

Dar imi voi lua inima-n dinti si voi inclina spre mentalitatea colectiva: unica sa existenta. Toti il cauta. Cauta o singura persoana printre miliarde de indivizi si cred ca l-au gasit, ca sufletul si predestinul i-au harazit. Astfel, partenerul de viata al unei persoane poate fi peste sapte mari si sapte tari, iar al alteia vis-a-vis. ,,Conditia umana e teribila!” zicea Ibraileanu. Da, e teribila! O tragicomedie circulara si puerila in care fiecare are lumea lui si fiecare e centrul universului propriu,crezandu-se totodata sensul cosmosului cel mare,celui nepatruns…Teribil!

Se zice ca omul iubeste cu adevarat o singura data in viata, ca doar la un moment dat puterea iubirii e-n culmile existentei ei.  Asa zice lumea(un demagog colectiv ce-si calca singura pe scrupule in curtezanele ei iubiri experimentale, considerata fiecare ca fiind traita alaturi de cel menit. Iar cand inima si forta ei de iradiere a exuberantei dragostei  rugineste, mocnind greu ca o moara batrana si tocita, omul devine glacial, traindu-si noua idila prin dezgust si regret, cu gandul la fostul ei stins apogeu amoros si la batranul suflet pereche: ,,Pe unde-o mai fi?”, ,,M-o mai cunoaste?” , ,,De l-as mai vedea inca odata…”.Seaca trist nu doar propia vitalitate ridata , ci si pe cea a noii cuceriri, pusa pe nedrept in umbra vreunui inferior Zeus Olimpic.Ce infiorator!).Omul nu iubeste o singura data in vita, ori mai bine zis,are contact cu dragostea de mai multe ori:la 7 ani se indragosteste de fata vecinilor,la 14 de colega de banca, la 18 de fata din clasa paralela,la 25 de o necunoscuta sau de misterul acelei necunoscute, la 40 de ani de oricine,iar la 60…la 60 vorbeste despre zadarnicia filozofica a existentei si a dragostei,cu citate memorate intr-o viata din Kant si Socrate.Totusi, in ciuda aleatorului grafic amoros, fiecare inaltare(sfarsita,evident, printr-o abrupta pista de doua ori mai lunga) ofera imaginara satisfactie de atingere a supremului, suprem atins iar si iar si iar…

Insa ca-n toate legile nescrise ale Universului, se intrezaresc si exceptii(generalizarea e clasica si patrunzatoare,dar uneori are gust toxic de pelin).Asa ca, prin ironia sortii, intalnim exemplare respectabile ale amorului ( si implicit mariajului) cu longevitati meritorii de decenii, sarbatorind centenarul impreuna si falindu-se cu prosperitatea si norocul intalnirii inca de timpuriu al sufletului pereche (am citit si eu asta in gazeta de ieri dimineata in timp ce priveam aburii ridicandu-se lent din cana de cacao cu lapte).Strasnica nimereala!Sa-ti petreci toata viata alaturi de iubitul din adolescenta cu aceasi esenta tinereasca a dragostei primordiale! Imi suna basmic…As zice ca iubirea asta e ca si castigul lozului cel mare la loterie- de unu la un milion- sau ca trecerea unei comete pe langa pamant-o data la o suta de ani- ,incluzandu-se aici si natura ei neomeneasca, cu infleunte ceresti, divine sau galactice.

Se poate ca o persoana sa aiba mai multe ,,suflete pereche”?Sau se poate sa nu aiba asa ceva(cu conceptia existentei lui)?Poate ca doar firea noastra ce tinde involuntar sa faca comparatii sobre urca o iubire deasupra alteia, clasand fie dupa forta si vibratia ei de ,,fluturi in stomac”, fie dupa dupa gradul de risc pe care indragostitul  e gata sa si-l asume in virtutea sentimentului inlesnit. Astfel, ,,mai multe suflete pereche” ar insemna tot o singura persoana, dar intalnita initial si necomparata cu amoruri ulterioare.Unicitate…intr-un stil impropriu, neoriginal ,plagiat ca o geanta de 20 de lei din piata de mahala cu care infatuatul lefter se mandreste pe bulevarduri, negand umila origine a obiectului si ridicand-o infam la nivelul autenticitatii.Daca dupa o eventuala despartire,omul ar ancora spre o noua idila,si-ar creea singur fie un regret pentru pierderea celeilalte, fie o mandrie dizgratioasa si nemeritata pentru evolutia sa pe plan sentimental – depinde de pozitia acesteia in grafic.O singura iubire esuata ar insemna complice al inexistentei partenerului predestinat, drept urmare nu intra in discutie.

Dar lipsa iubirii?Daca tot prin exceptiile legii se deosebesc persoane care n-au intalnit dragostea idilica, ori nici macar autoimpunerea subconstienta de indragostire, cand instinctul iti sopteste impetuos: ,,Ai nevoie de dragoste!”, ,,Iubeste!”( desi aceasta poarta numele de hipnoza , singurul motiv pentru care e legala e faptul ca se face personal, ca sinuciderea), atunci ar intra in calcul asteptarea lenesa, necautarea sau neacceptarea dragostei, asemenea zeitelor mitice care refuzau casatoria.Probabil…

Trandafirii nu mai plang.In schimb, razele soarelui le contureaza paloarea romantica.Sunt irezistibili! Fulguie prin aer funigei din cenusa noptii crucificate si se pierd nostalgic prin vazduhul somnoros, insufletind viata diurna, in ciuda originii lor mortuare, ca un lampion plutind printre stele, ce produce in acelasi timp lumina incurajatoare spre accentuarea increderii in sine, dar si o vaga resemnare si mirajul unei lupte nule si neavenite pentru niste visuri neatinse si sperante supraestimate- staruinta oarba care incet,incet se stinge.Trandafirii sunt iubire pura.Ei nu pun in balanta calitatea si masura dragostei,fiindca pentru ei ea nu are mai multe fete.Dragostea e de un singur fel,asa cum binele e doar bine si nimic mai mult. Noi am uitat asta…Ar trebui sa invatam sa iubim asemenea trandafirilor – juzi care nu-si fac meseria.

As vrea ca dragostea mea sa fie ca a lor, sa nu intre in cercul frivol si cliseic al amorului de prost-gust, in acest joc de sah in care prevestesti mult prea usor mutarile adversarului.Totusi, ar fi neverosimil ca aspiratiile mele sentimentale sa se adevereasca si sa ma arunce intr-o sfera suprema a genialitatii si patosului etern, lasandu-ma sa evit labirintul de sarutari gri ale iubirilor insipide.

Dar dac-am intrat deja in el?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s