Pe șinele timpului | A.M.

Expresul se opreşte într-o gară de suburbie, unde mirosul grav de lemn putrezit şi caricaturile vechilor elevi navetişti dăinuie încă, cu vivacitatea muribundului de 150 de ani, care zâmbeşte fiecărei adieri resimţită din tornada primei tinereţi. Trenul, cu parbrizul împăienjenit, ducând în vagoane nesfârşite asemenea zalelor unui lanţ sudat la capete, trăiri împachetate în geamantane bine sigilate, rămâne inert, într-o încremenire vanitoasă, ca un cadavru pe care îl implori zadarnic să se trezească din cinicul lui somn.

Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. Acum câteva milenii, personalul mai oprise în gara asta ca să-şi răpească condamnaţii cu bilet de dus-pentru biletele ,,dus-întors” niciodată nu a fost suficientă cerneală. De uşile n-ar fi înţepenite în strânsoarea lor magnetică, poate vechii oşteni înstrăinaţi ar coborî măcar pe peron ca să vizioneze nostalgic prin ochii minţii amintirile părăsite pe-aici. Dar nu e posibil. Se mulţumesc să poată scoate capul pe geam şi să se teleporteze în viaţa de-odinioară, a cărei concordanţă spaţiu timp nu e alta decât şinele şlefuite brutal de vreo Săgeată-Albastră şi ceasul rotund fără minutar de pe pereţii gării care bătea amiaza nemuririi, când copii în salopetă scurtă, tricou dungat şi bască fumurie, făceau publicitate zgomotoasă ziarului alb, gol, pe care urma ad-hoc să-şi scrie fiecare ,,ştirea zilei” din interiorul celor patru pereţi strâmţi ai compartimentului, în anii ce aveau să vină.

În al nouălea vagon din capătul celălalt al trenului-capăt pierdut în zarea răsăriteană strident luminoasă, o fetiţă cu plete negre,panglică albă şi ochii vii, căprui aidoma castanelor coapte timpuriu, se apleacă peste fereastră, fixându-şi inocent privirea la stânga, unde linia orizontului era pustia şi lugubra pasarelă. Aş întreba-o:,,Scumpo,mai ştii când fugeai de mână cu mama ta pe treptele ei pavate cu fier, grăbindu-te cu micuţul geamantan spânzurat în mâna dreaptă,să nu pierzi trenul?”Aş întreba-o,dar nu o voi face, căci văd mişcarea impetuoasă a pupilelor şi lacrima care e gata să cadă,fiindcă mama nu mai e pe peron…

Din vagonul de clasa a doua, ca o perlă în colier în mijlocul a două neghine de cupru dintr-o alchimie eşuată, pe geam scoate capul o tânără brunetă, demnă ca o statuie martirică şi de o sensibilitate vădită -inocenţă fatală mascată pentru orice eventualitate sub masca solemnei ipocrite maturităţi. Deşi ea, masca, pare tatuată permanent pe chipul tânăr, ochii-singurul nestemat asupra căruia timpul nu are putere , strălucesc încă, cu subtilă nostalgie, frenezie şi dor, în timp ce mimica falsă trădează,desigur şi cu treizeci la sută naturaleţe şi sinceritate, o resemnare regretată şi o blazare impusă.

În primul vagon, chiar în spatele locomotivei, toate geamurile sunt închise. Murdare, pătate cu urme de alcool tare ca o foaie îngălbenită în urma clătinării sticluţei cu eter, ascund minuţios o figură neclară, de parcă într-un joc de-a v-aţi ascunselea, ea a găsit acolo cel mai de seamă ascunziş. Totuşi,o recunosc…Bătrâna cu basma dantelată, cu capul plecat pentru ca lacrimile să treacă neobservate şi influenţă trainică a tinereţii, nu are curajul să-ntoarcă capul spre peron, ci preferă să închidă ochii şi cu batista umedă să-şi-i şteargă încă odată. A câta oară? Să plece trenul mai repede! Să plece ca să poată deschide ochii!

A plecat. Trece pe sub pasarela neagră şi se pierde în aureola de lumini din faţă-optimiştii o numesc eternitate, scepticii, moarte. Dar ea nu are nevoie de un nume, e doar continuarea drumului, doar alte şine pentru acelaşi expres ruginit. Un cerc ying-yang a fost şi este călătoria asta? A fost doar un punct în mişcarea centrifugă de pe sfârleaza unui copil trist, care la vederea mişcării circulare începe să râdă naiv? O secundă a oprit trenul în cea din urmă gară marcată în itinerariu. O fi vrut să mângâie sau să înjunghie sadic o rană deja existentă? După o secundă, roţile lui huruiau greu şi maşinal înspre-nainte, lăsând în urmă aceeaşi părăsită şi taciturnă staţie feroviară, din care se aude încă febrilitatea sonoră de -odinioară:glasuri de copii, voce de megafon, discuţii amicale, şuierări de accelerate şi strigătul puştanului cu ziare, intonând monologul perpetuu.

De unde ştiu oare toate astea? Mi-a şoptit un înger? Sau poate vreun demon? Am atins corzile omniscienţei? Sau poate am renunţat la ea, echilibrând gândurile în emisferele cerebrale? Am fost atunci pe peronul gării pustii,făcând cu mâna pe la geamuri şi fluturând batista albă în urma-i? Nu.Abia acum realizez că ştiu totul, fiindcă eu eram conductorul,pasagerii,controlorul şi gara…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s