Poemul unui alt poet | A.M.

Al doilea vagon. Undeva pe un scaun lângă geam. Mi-a atras atenția de cum am trecut pe lângă el. Nu știu exact ce-mi furase privirea, părul cam prea lung strâns forțat la spate, degajarea și singurătatea în care se complăcea privind pe geam ori agenda albastră de lângă?  

,,E ocupat?”, am spus cu ton scăzut. El n-a răspuns, dar și-a tras bocancii negri, înalți, cât să-mi facă loc. M-am așezat.

Drumul spre Ploiești a fost mai taciturn ca niciodată. Afară o toamnă monotonă mătura totul și acoperise cu praf lumea. Cer gri, copaci gri, și mai arare, oameni gri. M-aș fi așteptat poate să găsesc în el un strop de culoare, căci aveam al naibii nevoie de asta. Nu mai simțeam griul de afară așa ca altădată și mă gândeam că poate o explozie de culoare ar aduce ceva muze și pe la mine prin foi. Condiția poetului mi se părea ceva exagerat, fiindcă nu o mai puteam atinge și încă nu știu de ce mi-aș fi dorit să o fac. Nu e un moft, mi-am spus. Poate autoconfirmare. Sau nu. Probabil tot spleenul ăsta intern, când nu poate evada se preface în rutină chiar în vivacitate, și asta pare neverosimil pentru mine. Nu-s obișnuită, iar proba de foc a fost el.

Nu-mi amintesc ochii lui. Era vigilent și misterios în același timp. Mi-am permis prea puțin ocheade, deși cât aș fi vrut acum să-mi amintesc ochii ăia…Era blond, dar de un auriu șters, pastelat ca vremea de afară. Era o culoare indiferentă, stranie ca aerul pe care-l emana.

Ținea un creion bont între degetele lungi, ca de fată. Sprijinea agenda albastră văzută din treacăt mai devreme, și parcă ostentativ ținea coperta spre mine, să nu pot să văd, să știu, să simt ce simte.

Avea scene în care se oprea din scris minute în șir, contemplând pesajul, dar îl înțelegeam, vedea dincolo de el. Cum vedea și dincolo de mine. Probabil o privea pe ea. S-a ridicat la un moment dat să-și caute ceva prin bagaje, i-am observat haina largă, albastru închis, cu motive spirtuale budiste. Era un întreg mister băiatul ăsta fără nume, care îngloba imaginea poetului la superlativ. Eram gri lângă el. Eram ca toți ceilalți, deși mă trăduiam vizibil să nu par ca ei în fața lui, dar mai mult ca sigur nu mi-a reușit.

Când am coborât, el nu s-a clintit. Eu nu aș fi putut de altfel murmura nimic. Am coborât la fel de tăcut, căutându-l mai apoi pe geam cu coada ochiului. Apăruse când aveam cea mai mare nevoie de el. Ca un om de geniu, mi-a ajuns să-l privesc și să înțeleg. În gară am scris un poem. Nu mai scrisesem de atâta timp…și mă gândesc de-ar ști el ce rol important a avut, și că prin scrisul lui, prin starea lui om demonizat de muze, fără să încerce, fără să vrea, a fost la rând lui poemul unui al poet, părăsit de orice muză.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s